Descriere
Importanță, poziție geografică, etape de cercetare arhelogică, alcătuire
Cetatea medievală ,,Turnu” este situată în lunca Dunării, în apropierea municipiului Turnu Măgurele, la aproximativ 3,5 km, sud – vest de acesta, la aproximativ 700 m de malul fluviului, la o distanță de 1 km față de terminalul DN 52, care face legătura cu Bulgaria printr-o linie de bac, în dreptul orașului Nikopol (vechea cetate otomană Nicopole) și la cca. 5 km față de gura de vărsare a Oltului în Dunăre.
Conform Cărții Funciare, suprafața utilă a sitului este de 11397 mp.
Cetatea Turnu este singura din seria fortificațiilor de la nordul Dunării, ridicate de Mircea cel Batran și apoi ocupate de Imperiul Otoman, care nu a fost acoperită de orașele moderne dupa demantelarea și părăsirea lor (precum Turnu-Severin, Giurgiu și Brăila).
Despre cetatea Turnu, consemnează pentru prima dată August Treboniu Laurian în Magazin istoric pentru Dacia din anul 1846 și consideră că cetatea s-a ridicat pe ruinele unui turn roman. La scurt timp cetatea a fost vizitată de Cezar Bolliac care a întreprins o săpătură, a descris ruinele și a concluzionat ca aici s-ar afla cetatea romana Romula. De fapt, materialul folosit la construirea primei faze a cetății, în perioada lui Mircea cel Bătrân, a fost adus din fostul castru roman de la Oescus, situat la sud de Dunare, dupa cum urma să descopere mai tarziu Grigore Florescu. După demantelarea din anul 1829, ruinele cetății au devenit sursa de material de construcție pentru localnici și autoritățile locale. Procesul de devalizare a vestigiilor medievale de pe malul Dunării a fost oprit prin intevenția generalului Radu Rosetti, care a semnalat Comisiunii Monumentelor Istorice importanța istorică și arheologica a ruinelor. Următoarele săpături arheologice le-a realizat Grigore Florescu, ca delegat al Comisiunii Monumentelor Istorice (CMI), începând din, anul 1936 până în 1939 și apoi în anul 1943, când de fapt a și degajat zidurile de pamantul și materialul de demolare depuse în timp, activitate care a facut obiectul unei ample corespondențe cu autoritatile locale și cu Comisiunea Monumentelor Istorice, care comandase lucrarea. În anul când Grigore Florescu a început campaniile de sapături arheologice locul se prezenta sub forma unei movile de pământ, acoperite cu arbori. În primele trei campanii consecutive, săpătura a fost dusă până la adancimea de 5 m, aproape de cota de calcare dimprejur, scotand la iveala faza medievala și turceasca a cetății.
Între 2006 și 2009, ultimele campanii de cercetări arheologice, organizate de Ionel Cândea și Ecaterina Țânțăreanu, la care au colaborat Muzeele judetene din Brăila și Alexandria, au avut drept obiective crearea legăturii stratigrafice și cronologice a fortificațiilor pentagonle otomane cu turnul central și începerea unor sondaje pe orașul turcesc, adiacent cetății și relevat de fotografiile aeriene și ridicările topografice. În această etapă s-a trasat o secțiune magistrală perpendiculară pe turn, pe axa oriectată nord – vest – sud – est, care trebuie să facă legătura între cele două complexe fortificate, turnul circular de piatră și linia pentagonală de întărire exterioară, din pământ.
În ultima formă, la sfârșitul ocupației otomane, Cetatea Turnu era alcătuită din patru elemente principale dispuse aproape concentric:
- un zid circular în centru;
- un zid de incintă;
- un șanț de apărare mărginit de ziduri;
- o a doua linie de apărare din pământ, de formă pentagonală, cu turnuri de colț, situată în afara primei incinte.
Cel mai de seamă, element al fortificației, de la care cetatea și-a luat și numele, este turnul central circular, cu diametrul de 17,40 m și ziduri groase de 3 m.
Având în vedere importanța istorică a sitului arhiologic acesta a fost inclus în lista monumentelor istorice de interes național, cu următorul cod: TR-I-s-A-14229.
CETATEA TURNU DE-A LUNGUL ISTORIEI
Aşezarea geografică şi denumirile istorice ale Cetăţii
La sfârşitul sec. al XIV-lea, când Mircea cel Bătrân urca pe tronul Ţării Româneşti, Imperiul Otoman ocupase deja importante poziţii strategice în Peninsula Balcanică şi viza controlul regiunii de la Dunărea de Jos, adică ambele maluri ale fluviului. În aceste condiţii, domnul Ţării Româneşti a construit şi întărit un întreg lanţ de cetăţi la graniţa sudică a ţării, creând un sistem articulat, format din puncte de ofensivă şi de apărare pe malul stâng al Dunării la Severin, Turnu, Giurgiu, pe malul drept al fluviului, la Silistra şi în Dobrogea la Hârşova şi Enisala care la rândul lor erau avanposturi ale cetăţilor de la gurile Dunării, Chilia şi Cetatea Albă. Cetatea Turnu este aşezată lângă acel vad al Dunării pe unde trecea cel mai drept drum dintre Ardeal şi Peninsula Balcanică, ce venea pe valea Oltului şi continua pe valea Osamului, în Bulgaria, pe unde coborau şi urcau negustorii din Transilvania, dar şi năvăleau turcii în Ţara Românească şi Ardeal. În faţă, pe malul drept al Dunării se afla cetatea Nicopolei, care din anul 1393 fusese ocupată de turci şi de la care primeşte şi numele de Nicopolul Mic (Nicopolea Mică, Nicopolis Minor), nume cu care cetatea Turnu este desemnată atât în documentele străine cât şi în cele româneşti. Toate celelalte denumiri pe care le poartă în izvoarele istorice, turcescul Kulé, forma slavizată Holovnik şi grecescul Pirgos reprezintă echivalentul cuvântului românesc Turnu.
Secolul XIV
În stadiul actual al cercetării nu poate fi stabilită exact data construcţiei cetăţii Turnu şi nici nu a putut fi demonstrată o fază anterioară sfârşitului de sec. XIV, adică o fază romană târzie sau bizantină timpurie. Prima cucerire turcească a cetăţii Turnu este una dintre consecinţele celei dintâi expediţii a lui Baiazid I peste Dunăre, în toamna anului 1394. După ce a trecut fluviul pe la Nicopole în fruntea unei imense armate de vasali din Europa, sultanul a cucerit şi ocupat cetatea Turnu, după care a pornit în urmărirea lui Mircea, care s-a retras pe drumul spre capitala de la Argeş în apropierea căreia a avut loc bătălia de la Rovine din 10 octombrie 1394. La întoarcere sultanul a urmat acelaşi drum spre Nicopole, dar nu a trecut Dunărea înainte de a instala în Nicopolea Mică o garnizoană turcească şi probabil şi una românească, fidelă lui Vlad Uzurpatorul, pe care turcii tocmai îl puseseră pe tronul Ţării Româneşti. Începând din acest moment cetatea Turnu a fost vizată în aproape toate campaniile antiotomane de la sfârşitul sec. al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea, căci se afla în imediata vecinătate a cetăţii Nicopole, devenită în această epocă un important centru al administraţiei imperiale otomane. În vara anului 1395, când regele Ungariei Sigismund de Luxemburg a organizat o nouă expediţie în Ţara Românească, după ce l-a repus pe Mircea în scaunul domnesc, s-a îndreptat spre Turnu. După un asediu în care au fost folosite maşini de război pentru dărâmarea zidurilor, regele maghiar a cucerit cu mari sacrificii cetatea, în care şi-a instalat, apoi, propria garnizoană ungurească. Un nou episod din aceste stăpâniri alternative ale cetăţii a fost în legătură cu înfrângerea cavalerilor cruciaţi la Nicopole, la 28 septembrie 1396, când, ca urmare a victoriei otomane, un detaşament turcesc a trecut fluviul pe malul stâng şi după alungarea garnizoanei lăsate acolo cu un an în urmă de Ştibor, voievodul Ardealului, a recucerit Nicopolul Mic. În intervalul acestei stăpâniri cetatea numită acum Holovnik, probabil grav avariată în cursul bătăliilor, a fost refăcută de turci, eveniment consemnat de o inscripţie pe piatră, datată în timpul domniei lui Baiazid Ildirâm, dar redactată în limba slavă, care era cunoscută de populaţia ocupată. Nu se cunosc condiţiile în care cetatea a revenit domnului Ţării Româneşti, dar sigur este că la 23 martie 1399, Sigismund de Luxemburg notează, într-o epistolă, rezumatul scrisorii recente pe care o primise de la Mircea cel Bătrân, datată cu 16 zile în urmă în Nicopolul Mic.
Secolul XV
În primele două decenii ale sec. la XV-lea, în contextul războiului civil rezultat al luptelor de succesiune la tronul statului otoman şi al politicii agresive de intervenţie a unor state creştine ca Veneţia, Bizanţul, Ţara Românească, politica Porţii în Balcani era aceea de creare de capete de pod şi pe malul stâng al Dunării şi de puncte de control în Dobrogea. Astfel, în campaniile din 1419 şi 1420 Mehmed al VI-lea, după ce l-a respins pe Mihail I înapoi peste Dunăre, a transformat cetăţile dunărene Giurgiu, Turnu, Enisala şi pentru un timp Severinul şi Chilia, în avanposturi otomane în sectorul românesc al fluviului, devenit astfel turcesc. Odată încorporate Imperiului Otoman, aceste teritorii au fost transformate în complexe militare şi economice, numite kazale, conduse de un kadiu şi supuse unor reglementări fiscale, juridice şi administrative aflate sub jurisdicţia directă a unui sangeakbeilik. Prin firmane ale sultanilor atât Giurgiu cât şi Turnu au fost, pe toată perioada ocupaţiei turceşti, subordonate beiului de Nicopole, la rândul lui aflat sub ascultarea beglerbeiului Rumeliei.
Secolele XVI-XVIII
La Turnu, în secolele XVI şi XVII, cel mai important dregător otoman era naib-ul, circumscripţia sa fiind un niabet. Într-un ordin din 12 iulie 1566 adresat kadiului de Nicopole se constată că schela şi orăşelul Turnu depindeau administrativ de acesta. În registrul de recensământ din anul 1568 în subordinea sangeakbeilikului de la Nicopole nu figurează un kadiu de Turnu, iar în registrul secretariatului oilor din anii 1612-1613 nu este nici o semnalare a unei kazale cu numele Turnu, Holovnik sau Kulé. Faptul este confirmat de lipsa menţiunilor documentare exprese a denumirii de kadiu şi kaza de Turnu în actele administraţiei otomane pentru acest teritoriu, de altfel redus ca suprafaţă, pentru toată perioada ocupaţiei turceşti precum şi de către Evlia Celebi care, vizitând regiunea, consemnează tocmai titulatura de niabet a acestei unităţi administrative. Cetatea, la rândul ei era condusă de un dizdar (pârcălab) şi nu de un cadiu, iar schela de un emin. Despre efectivele garnizoanelor turceşti care păzeau cetatea Turnu se cunosc date care indică, de exemplu, în a doua jumătate a sec. al XVI-lea la Turnu un număr de 41 de oşteni 33 de arbaletieri şi 8 tunari, iar spre sfârşitul sec. al XVII-lea, în anul 1669-1670, se găseau numai 18 militari. În războiul ruso-turc din 1768-1774, cetatea Turnu, apărată de o garnizoană otomană a fost asediată de generalul rus Repnin, distrugerile fiind reparate mai târziu, în perioada 1785-1786. La scurt timp, un nou război desfăşurat pe teritoriul cetăţii Turnu, între armatele ruso-austriaco-otomane în anii 1787-1791 a determinat autorităţile turceşti să ia măsuri de întărire a apărării cetăţii Turnu nu numai renovând vechea fortăreaţă ci şi prin construcţia alteia noi,undeva chiar în faţa Nicopolei, care se va numi Turnu Nou.
Secolul XIX
Turnul Nou şi Turnu Vechi vor avea de suferit în cursul războiului ruso-turc din 1806-1812, ambele fortificaţii fiind reparate până în anul 1818. Ultimul asalt al cetăţii turceşti de la Turnu a avut loc în contextul războiului ruso-otoman din 1828-1829, pe data de 25 ianuarie 1829 când generalul Malinovski, în fruntea armatei ruseşti a cucerit cetatea, alungându-i definitiv pe turci ca urmare a păcii şi tratatului de pace de la Adrianopole, prin care Ţara Românească a preluat vechile sale teritorii de pe linia Dunării ocupate de Imperiul Otoman timp de 400 de ani. La scurt timp după această dată, cetatea a fost demantelată iar ruinarea ei a urmat un curs continuu şi accelerat. Astfel, deja la jumătatea secolului al XIX-lea, aceasta apare în consemnările lui August Treboniu Laurian şi ale lui Cezar Bolliac deja ca ruină.
Având în vedere starea precară de conservare, realizarea dificila a accesului, precum și necesitatea exploatării cultural-turistice a sitului arheologic de maxima imporanță, s-a realizat amenajarea, consolidarea, conservarea și restaurarea acestuia în parteneriat cu municipalitatea din Nikopol în cadrul proiectului „Podurile timpului: o abordare integrată pentru îmbunătățirea utilizării durabile a patrimoniului cultural transfrontalier Nikopol-Turnu Măgurele”, Programul Interrg V –A România – Bulgaria.